Fără titlu

Noaptea-n Radom e-ntristată,
Cu făclii e luminată
Și puternic afumată
De o ceață blestemată.

În biserica pustie, lâng-altarul înclinat
Stă o fată cu ochi roșii, și cu mers disciplinat.
Are părul de cenușa, și cu bucle-npodobit,
Are suflul ca de ghiață, și cu trupul dezgolit.

E un înger mut, într-o noapte surdă,
Lacrimi se preling, pe masca ei crudă.
E fără speranță și fără ajutor
E o ființa fără viitor.

Îngerul din ea a adormit, demonul s-a trezit
Timpul nu îi e alert, i se scurge în reluare
Chinul este fără sfârșit,
Pentru a mia oare, simte că moare.

Vrea să-și răscolească trecutul, pe care nu-l are,
Vrea să simtă cum ura din suflet îi dispare.
Știe că sfârșitul îi e aproape,
Știe că nu va mai avea încă o noapte.

În chinuri eterne, se prăbușește la pământ,
Din trup i se scurge sângele sfânt,
O străpunge ca o sabie, un gând,
Își vede cu ochii al său mormânt.

Acum, stând prăbușită-n sânge,
Cu greu își amintește:
"Un înger nu plânge,
Nici când aripa i se frânge!".

Poate s-a dus în Raiul îngerilor,
Dar gândul i-a rămas în infernul demonilor.
Și așa s-a mai dus un înger, nevinovat
A plecat, cu sufletul pătat.